Satele nu treceau dintr-unul într-altul, fără să-ți dai seama. De obicei, între sate se lăsau locuri virane (goale), fără case sau grădini, culturi.

În anumite zone ale Transilvaniei se întâlneau cruci foarte înalte care erau folosite pentru a marca hotarele satelor, adică despărțirea lor, dar și terenurile agricole sau de pășunat pentru vitele mari. Acestea, împodobite cu simboluri religioase, precum Răstignirea lui Iisus și obiectele folosite în acel moment de suferință (sacrificiu), purtau numele de „rugi”.

În alte părți din marea regiune istorică a Transilvaniei, cum ar fi de exemplu Mărginimea Sibiului, ca și în restul țării – Muntenia, Oltenia, Moldova, același obiect cu dimensiuni și forme variate, uneori pictat, se numea „troiță”. Crucea individuală sau adăpostită într-o mică construcție, ca semn de marcare, reprezintă un obiect care poate proteja satul și locuitorii săi, de lucrurile rele care se pot întâmpla. Crucea însemnează „locul bun”.

Spiritele malefice erau izgonite, ca și ploile abundente, trăsnetele și alte accidente ce puneau în pericol viața oamenilor și a animalelor din gospodării. Ieșirea la cruce, peste an, cu preotul și icoanele se înscria obiceiului de apărare a câmpurilor cultivate, împotriva secetei (lipsei îndelungate a ploii) sau distrugeri de insecte, cum erau lăcustele care veneau în roiuri mari peste recolte.

Toți oamenii se închinau zilnic la trecere prin fața unor cruci de lemn, fie că erau înălțate la răspântii (întretăieri de drumuri și poteci ce despărțeau părți de sat), în curtea bisericii, la capetele așezării sau pe hotare. Mai aproape de zilele noastre, chiar și în curtea gospodăriei se ridică câte o cruce pentru a proteja familia ce locuiește acolo.