2017

Împreună

Memoriei Profesorului Vasile Drăguț^[1]

Când în 1972 era inaugurat șantierul- școală de restaurare a picturilor murale, de la Humor, inițiat de Profesorul Vasile Drăguț cu sprijinul specialiștilor de la Istituto Centrale di Restauro din Roma, Profesorul a pus în aplicare o idee pe care o avea de multă vreme. România avea nevoie nu doar de pictori restauratori, ci și specialiști care, din diferite domenii, să asigure restaurării un suport științific pluridisciplinar, înscris de fapt într‑un concept, nu la noi apărut, care primea numele de INTERDISCIPLINARITATE.

Orice dicționar de limbă definește termenul, dar aici nu aceasta mi se pare esențial, mai cu seamă că, el însuși este destul de clar în ceea ce privește conținutul său. Formula însă însemna, în acel moment, mult mai mult. Ea închidea ideea de a aduce împreună, în vederea creării unui viitor pentru știința restaurării de la noi, tineri studenți și/sau absolvenți ai secțiilor de Pictură Murală și de Istoria Artei din Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Câțiva dintre cei din urmă erau deja angajați ca istorici de artă la Direcția Monumentelor Istorice, instituție al cărei director devenise în acel an Vasile Drăguț.

Alții vor urma aceeași cale în anii următori, atunci când Direcția Monumentelor își va dezvolta viziunea despre restaurare, când absolvenții școlii de restaurare de la Humor vor fi angajați în aceeași instituție. Trebuie amintit că, deja cu câțiva ani înainte, funcționa un Laborator numit „de chimie”, care oferea arhitecților din Direcție rezultatele cercetărilor asupra materialelor (mortare, în principal) regăsite la diversele monumente intrate în restaurare. Am spune că era un prim pas spre Pluridisciplinaritate, destul de timid însă, pentru că nu toți arhitecții, chiar dintre cei mai buni, recurgeau la acest sprijin oferit de investigații specializate.

De abia odată cu venirea tinerilor pictori restauratori o colaborare strânsă și reciproc a dezvoltat în cadrul Direcției , care a continuat apoi și după desfiin’area acesteia, în 1977, în cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, dar și într-o altă formulă, de parteneriat privat, după 2000.

În cadrul Direcției Monumentelor Isotirce, încă din anii ’60, existau anumite tipuri de colaborare între arhitecții restauratori și arheologii medieviști angajați aici, dar acestea erau mai curând sporadice, iar obiectivele supuse săpăturilor nu vizau decât rareori monumentul principal, ci, de regulă zona lui înconjurătoare.

Oricum, acestea nu puteau fi numite interdisciplinaritate, ci, în cel mai bun caz, abordare pluridisciplinară a unui monument.

Revenirea la începuturi nu este un simplu prilej de rememorare pioasă, ci unul de repunere a unei probleme.

Un fapt de memorie merită readus în atenție. Înainte de debutul efectiv al Șantierului de la Humor, în toamna anului 1970, a avut loc un fel de „prospecțiune” din partea a ceea ce am numi acum o echipă interdisciplinară. Un grup de specialiști care lucrau în cadrul Institutului de la Roma, sau care erau colaboratori ai acestora, au vizitat diferite monumente din România, atenția fiind concentrată pe bisericile din Moldova de Nord. Echipa era formată din: Pictorul restaurator Paolo Mora, Profesorii istorici de artă Paul Philippot și Raymond Lemaire, Chimistul englez Garry Thomson. I‑au însoțit pictorul restaurator Constantin Blendea, care făcuse un stagiu la Roma, istoricii de artă Vasile Drăguț, Alexandru Efremov și Tereza Sinigalia, chimistul Tatiana Pogonat.

Ceea ce a fost într‑adevăr important a fost o lecție de gândire, în care, fluxuri venite dinspre specializări diferite s‑au reunit într‑un tot numit „PROIECT DE RESTAURARE”.

Ideea a persistat, chiar dacă ea nu s‑a mai aplicat decât foarte rar întocmai. Ea este reluată din când în când, atunci când pictorii restauratori șefi de proiect inițiază colaborări, mai ales cu inginerii chimiști, care le furnizează informații legate de natura pigmenților originari, structura mortarelor de preparație, compatibilitatea cu materialele propuse în restaurare, cu biologii care detectează prezența și natura atacului fungic în special, sau cu fizicienii. Istoricii de artă sunt mult mai rar solicitați pentru a oferi atât de necesarele informații privitoare la trecutul îndepărtat sau mai recent al ansamblurilor murale în contextul însuși al edificiului în discuție.

De ce nu intră însă în această ecuație alte specializări care ar împlini ceea ce am numi abordarea interdisciplinară a unui monument? Unde sunt aici arhitecții și inginerii structuriști?

Care este momentul în care un proiect global de restaurare este pus în operă? Oare după ce s‑a restaurat pictura murală interioară și exterioară punem problema situației învelitorii? Oare după ce pictura interioară a fost restaurată gândim că o mare fisură din structura zidăriei trebuie rezolvată? Oare întocmim proiecte de consolidare a arhitecturii, solicităm extragerea unor mari suprafețe de pictură, dar atunci când trebuie să le replantăm descoperim că noua suprafață a zidului consolidat nu mai corespunde planeității peretelui originar? Câte sunt cazurile în care, tot soluțiile de consolidare impun extrageri (uneori se dovedesc exagerate), iar apoi fragmentele se pierd sau, din lipsa unei metodologii științifice de extragere, nu se mai cunoaște locul în care ar trebui replantate?

Și încă o situație în care interdisciplinaritatea nu a funcționat sau funcționează rar. Toți cei care au tangență cu domeniul cunosc lipsa de comunicare, dacă nu chiar adversitatea dintre un pictor restaurator și un inginer structurist, de regulă secondat de un arhitect (care probabil i‑a fost student), atunci când vorbim de suprabetonarea bolților, de crearea de centuri perimetrale la partea superioară a zidurilor sau la baza lor, fără a ține seama de gravele probleme cauzate de umiditate, de nocivitatea anumitor tipuri de cimenturi folosite în consolidare (necontrolate ca atare în laboratoare specializate pentru monumente istorice)?

Sunt întrebări care mă frământă nu numai pe mine, dar, din nefericire, sunt tot mai puțini cei care și le pun și tot mai puțini cei care caută răspunsuri.

Și tutuși! Trebuie să tragem un semnal de alarmă! Monumentele noastre – de toate felurile – se află într‑un pericol de un tip cu care nu s‑au mai confruntat poate niciodată în epoca modernă: nepăsarea sau, mai rău, o pseudo–grijă, care nu ține seama nici de valoarea lor de mărturie a trecutului, nici de importanța păstrării autenticității, nici de datoria noastră față de trecut și față de viitor.

Oare ne putem permite să pierdem ceva din ce am moștenit?

Sunt deja 45 de ani de la începuturile Școlii românești de restaurare a picturilor murale și de la monumentul în care filosofia restaurării, a apărut în România, conceptul de INTERDISCIPLINARITATE.

S‑au format de atunci noi generații de restauratori și de istorici de artă, a evoluat domeniul cercetării din câmpul investigațiilor, metode noi au fost adaptate plecând de la descoperiri din fizica cuantică, laseri, biologie, materiale noi au fost experimentate, unele probându‑și compatibilitatea cu cele originare, la altele s‑a renunțat, metodologia se nuanțează în funcție de particularitățile fiecărui monument, renunțându‑se la rețetele ‒ panaceu universal.

Poate că nu este nevoie de un om providențial, ci de voința de a reuni forțele pe care le avem acum în beneficiul PATRIMONIULUI NOSTRU COMUN, ROMÂNESC ȘI UNIVERSAL.

prof. univ. dr. Tereza Sinigalia