.
Articolul abordează latura teoretică a conceptului de conservare-restaurare, relatând pe larg evoluția pe care a cunoscut-o în Europa și pe scurt în România. Se subliniază rolul important pe care l-au avut arhitecții în definirea domeniului și mai apoi istoricii de artă.
În cele din urmă, articolul atrage atenția asupra faptului că restauratorii n-au avut nicio participare concretă la definirea teoretică a conceptului deși aceștia au parte întotdeauna de o aproiere intimă față de obiectul de artă și puteau aduce o perspectivă diferită a conceptului față de cea a altor specialiști. Cu toate acestea, putem spune că, în prezent, teoria contemporană apărută în occident și mai puțin în spațiul public românesc, este definită de către restaurator și prezintă alternative față de teoriile clasice ale lui Brandi fără însă a le respinge. De asemenea, lucrarea aduce în fața cititorului câteva întrebări puse de către unul dintre teoreticienii contemporani, restauratorul Salvador Muñoz Viñas. Acestea pleacă chiar de la noțiunea de teorie a restaurării care vine în contrast cu practica, se discută despre reconsiderarea principiului reversibilității dar și despre valențele pe care le poate avea fenomenul de degradare a unui obiect de artă. Un alt aspect mai puțin discutat în domeniu este acela că în restaurare se poate fabrica de multe ori un sistem filosofic prin care se încearcă justificarea autenticității operelor de artă, aceasta fiind construit sau creat de restaurator.
Autor:
Georgiana-Cristina Zahariea – doctor în Arte vizuale, specialist restaurator, Atelier Remonza
Caietele restaurării 2019, pp. 6-21