Prin acest articol îmi propun să readuc în discuție importanța pe care secolul al XIX-lea a avut-o în domeniul restaurării, ca etapă de trecere de la tradiția îndelungată a refacerilor și reparațiilor la disciplina științifică din prezent, moment care a presupus și înființarea primelor instituții moderne pentru inventarierea și protejarea patrimoniului cultural construit.
Perioada „doctrinară” a restaurării, îndelung privită ca o dispută între două teorii imposibil de conciliat, este analizată din perspectiva formării celor doi actori principali: Viollet-le-Duc și John Ruskin. Prin această „revizitare” se urmărește în ansamblu relația complexă ce se stabilește între: conceptul modern de monument istoric, procesul de restaurare ca activitate științifică și contextul sociocultural, specific spațiului britanic și a celui francez.
Autor:
Lucian-Cristian Ratoiu – Școala doctorală a Universității Naționale de Arte din București; Cercetător științific Departamentul Metode și Tehnici Optolectronice de Reabilitare și Conservare a Patrimoniului Cultural- CERTO, INOE 2000, Măgurele
Caietele restaurării 2019, pp. 40-57