Autor Maria-Magdalena Drobotă
Abordarea unui monument în întregul său este un concept inițiat încă din faza de ctitorie, însă până la conștientizarea și aplicarea lui ca normă de conservare s-a înregistrat un parcurs sinuos, puternic influențat de modalitatea de raportare, de percepere și de posibilitățile materiale, științifice și tehnice caracteristice fiecărei etape istorice.
De-a lungul vremurilor, până în secolul al XIX-lea, lucrările de reparații vizau deopotrivă arhitectura și decorația ei murală, clădirile erau întreținute pentru utilitatea lor în special și apoi ca normă de respect pentru creația strămoșilor. Modelul de respect pentru realizările anterioare îl regăsim din timpuri străvechi, în felul în care au înțeles să păstreze, să întărească ori să continue opera înaintașilor, domnitorii Moldovei, începând cu Ștefan cel Mare, continuând cu Petru Rareș și apoi Vasile Lupu în Moldova și Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Se observă și acum, după sute de ani, că reparațiile și adăugirile aduse în acele vremuri cetăților și bisericilor au fost realizate într-o astfel de manieră încât ele vin să consolideze și să întregească un ansamblu fără a strica imaginea originală.
Panoul electric din nișa proscomidiei altarului Bisericii Arbore și traseul firelor electrice încastrate în zid au rămas în aceași poziție după restaurarea picturii murale deoarece nu exista la acea dată un proiect de restaurare atotcuprinzător, care să vizeze arhitectura și instalația electrică. Cimentul de reparație care acopera aceste trasee a fost îndepărtat, iar lacuna extinsă a stratului suport a fost acoperită cu un mortare pe bază de var, iar pentru prezentarea estetică finală chituirile au fost texturate și amprentate cu o cromatică necesară integrării în spațiul din care face acum parte.
Un exemplu elocvent în acest sens este oferit de pictura bisericii din satul Arbore, înălțată în anul 1503 de hatmanul Luca Arbore, ucis împreună cu doi fii din porunca celui căruia i-a fost tutore până la vârsta majoratului: Ștefăniță Vodă. Probabil turcii au fost cei care au decupat familia ctitorului din Tabloul votiv din naos, portretele personajelor din registrul inferior al pronaosului și naosului și portretele din Tabloul funerar zugrăvite în acrosoliul gotic din pronaos (cu excepția portretelor celor doi copii care păstrează pictura originală). Se presupune că urmele acestor vandalizări au fost acoperite după puțină vreme de la producerea lor. Una dintre ipoteze este aceea conform căreia Dragoș Coman, crezut până nu demult maestrul frescelor de la Arbore, este cel care ar fi înfăptuit în anul 1541 reparația portretelor distruse și completarea Tabloului votiv. În ceea ce privește datarea picturii murale de la Arbore, aceasta rămâne în continuare un prilej de dezbatere (a se vedea bibliografia referitoare la acest subiect). Ceea ce dorim să subliniem este îngrijirea cu care au fost realizate aceste reparații, autorul folosește aceeași tehnică de pictură încercând totodată o armonizare a zonelor noi cu originalul.
Continuitatea creațiilor artistice se datorează acestui mod de abordare nu numai în cazul reparațiilor, ci și în viziuni mai cuprinzătoare, care fac ca un monument să poarte amprenta mai multor epoci. Unul dintre aceste aspecte este legat de dezvoltarea programelor iconografice care vin de fiecare dată în completarea celor deja existente și îmbracă suprafețele arhitecturale nedecorate inițial ori corpurile de clădire adăugate ulterior. Un alt aspect este legat de dorința domnitorilor care s-au succedat la tron de a aduce o notă de prospețime interioarelor bisericii ctitorite de către înaintașii lor, adăugând fără să înlăture, peste pictura originară un alt strat de pictură murală realizată tot al fresco.
Tehnica foarte bună de execuție căreia îi datorăm și astăzi conservarea picturilor murale a făcut ca aceste picturi realizate al fresco să nu necesite intervenții de restaurare pentru un interval mare de timp de la creare.
Mai târziu, activitatea de renovare a călugărilor greci care repictează masiv în tempera sau ulei unele ansambluri de pictură murală este o intervenție incisivă dictată doar de dorința de a-și imprima prezența în cadrul mănăstirilor ocupate. Fără a avea calități artistice remarcabile, aceste repictări au ascuns mult timp vederii pictura murală originală. Decizia înlăturării sau păstrării acestor repictări intră în discuția comisiilor de specialitate încă din prima fază de cercetare premergătoare procesului de restaurare și se conturează în primul rând pe criterii de conservare, importanță istorică și în cele din urmă pe criterii de ordin estetic.
Secolul al XIX-lea se remarcă la nivel european prin propaganda făcută pentru conștientizarea importanței păstrării valorilor de patrimoniu. În 1837 se constituie în Franța prima Comisie a monumentelor istorice. Prima Conferință internațională pentru conservarea monumentelor istorice ținută la Atena în 1931 a reunit doar europeni, abia în 1964 țărilor europene li s-au alăturat și Tunisia, Mexic și Peru, iar după încă 15 ani Convenția patrimoniului mondial va fi semnată de optzeci de țări de pe cele cinci continente (Françoise Choay). În fapt este un secol al teoriei și al căutărilor care aduce după sine mari sacrificii fără de care probabil nu ar fi avut loc acea trezire la raționalitate care a condus în secolul următor la elaborarea unor norme și legi pe baza cărora conservarea și restaurarea operei de artă atinge astăzi rangul de știință și disciplină de sine stătătoare.
Intervenții anterioare invazive prin aceea că nu se limitează strict la spațiul lacunelor ci le depășesc cu mult, extinzându-se peste pictura murală. Din doar trei imagini realizate înainte, în timpul și la finalul procesului de restaurare a picturii murale putem observa cât de mult s-a recuperat pe timpanul de vest al naosului Bisericii Bolniță a Mănăstirii Brâncoveni, scena Adormirea Maicii Domnului.
Până la definitivarea acestor norme și legi, prima jumătate a secolului XX stă la noi în țară cel puțin sub semnul intervențiilor oarecum precaute aplicate în special zonelor lacunare ale picturii, însă maniera în care sunt realizate și materialele folosite (multe dintre ele incompatibile cu materia originală) reflectă starea de ambiguitate specifică situațiilor în care există voință, dar nu există cunoaștere. Astfel, pentru probleme de conservare vizibile, manifestate prin pierderea stratului de culoare pe suprafețe mici ori extinse, s-a adoptat soluția acoperirii cu culoare a suprafețelor rămase albe, continuând în același timp linia cromatică rezultând astfel o repictare „ton sur ton”. Lacunele stratului-suport au fost acoperite cu mortare de ipsos sau ciment, rareori din var–nisip, pe principiul durabilității, fără să se cunoască efectele nefaste produse în timp de reparațiile cu ciment la monumentele istorice. Mai mult, aceste reparații depășesc marginile lacunelor, ajungând să acopere suprafețele cu pictură din imediata vecinătate. Intervențiile erau realizate de către pictori, unii dintre ei au fost trimiși în străinătate pentru a se întoarce în țară cu roadele noii profesiuni. Așa a apărut noțiunea de pictor-restaurator.
Dacă la acea vreme titulatura de pictor-restaurator conferea aura de maestru, în timpurile noastre cratima ar trebui privită ca element de separare a celor două profesii. Efectele cumulării acestor două profesii se văd în ansamblurile de pictură murală acoperite de integrări care trec în sfera repictărilor și a reconstituirilor arbitrare. Astfel de exemple îndreptățesc pe deplin temerea istoricilor de artă referitoare la ambiguitatea care tronează în discernerea operei originare.
În zilele noastre, explicațiile persistării acestor anomalii sunt diverse, pornind de la cerințele beneficiarilor de a completa cu pictură nouă acolo unde cea veche s-a pierdut până la motivări de ordin practic (mult mai simplu și cu un consum minim de timp este să trasezi o tușă de culoare care să acopere lacunele, însă acea tușă acoperă tocmai ceea ce trebuie să pui în evidență). Punerea în valoare a picturii murale originare nu înseamnă acoperirea ei, ci eliminarea elementelor care o împiedică să fie vizibilă. Nu spunem că este greșită această asociere de profesii. Există și astăzi persoane care au această dublă specializare, dar aceste două profesii nu se pot manifesta simultan. Pictorul realizează o pictură nouă, restauratorul pune în valoare o operă de artă tratând materia acesteia, fără a interveni asupra mesajului plastic, fără a picta pentru a completa ceva ce s-a pierdut.
Detaliu din pictura naosului Bisericii Arbore, jud Suceava, ilustrat în trei etape ce prezintă starea de conservare inițială a picturii, aspectul ei după îndepărtarea depunerilor și punerea în valoare a picturii murale originale folosind o tehnică de integrare reversibilă și ușor de recunoscut.
Un restaurator cunoaște și aplică principiile restaurării care sunt foarte clare și ușor de înțeles chiar și de către un neprofesionist. Anume că integrările trebuie să fie intervenții reversibile, ușor de recunoscut și limitate strict în a estompa lacunele stratului de culoare (integrare velatura) ori a lacunelor stratului-suport integrabile (lacunele de mici dimensiuni sunt chituite la nivelul stratului de culoare și se integrează în tehnica tratteggio doar dacă există suficiente repere pentru a reconstitui desenul). Lacunele extinse ale stratului-suport sunt considerate neintegrabile fiind tratate cu un mortar care să răspundă exigențelor de compatibilitate cu materia originală și să se situeze în plan secund la nivel optic (prin textură și nuanță) oferind picturii murale primul plan. Este adevărat că acest lucru consumă timp și pricepere. Din fericire, există astăzi profesioniști dedicați domeniului conservării și restaurării.
În definitiv, începând cu anii ’70 ai secolului trecut, fiecare intervenție de restaurare are pârghiile teoretice după care se poate ghida. Introducerea acestei noi științe în învățământul universitar a însemnat un mare plus. Informațiile teoretice acumulate, însoțite de practica de specialitate, au condus și continuă să formeze profesioniști în domeniul restaurării operei de artă. Prin urmare, ne putem bucura astăzi și de ansambluri de pictură murală restaurate cu profesionalism, astfel încât opera de artă, pusă la adăpost de tot ceea ce ar putea să-i aducă vreo degradare, poate fi admirată în deplina sa autenticitate.
Lărgirea glafurilor ferestrelor au atras după sine pierderea picturii originare și implicit redecorarea acestor spații cu pictură care aparține epocii din care face parte această intervenție (un detaliu din acest colaj ilustrează acest aspect și face parte din ansamblul picturii murale al Bisericii Mănăstirii Coșula). Alte trei detalii ilustrează intervenții necorespunzătoare de estompare a lacunelor stratului de culoare prin acoperirea lor folosind aceeași gamă cromatică cu suprafața învecinată, cu treceri peste pictura originală menite să mascheze intervenția.
Bibliografie:
Boldura, Oliviu, Pictura murală din nordul Moldovei. Modificări estetice și restaurare, Editura ACS, București, 2013.
Boldura, Oliviu, „Aspecte metodologice comparative observate pe parcursul a 40 de ani de restaurare științifică”, în Caietele restaurării – Humor 2012, Editura ACS, București, 2012, pp. 24-31.
Brandi, Cesare, Teoria restaurării, Editura Meridiane, Bucureşti 1996
Choay, Françoise, Alegoria patrimoniului, Editura Simetria, București, 1998
Mohanu, Dan, „Pierderea autenticității monumentelor istorice: o maladie actuală”, în Caietele restaurării 2015, Editura ACS, București, 2015, pp. 10-27.
Mora, P. & L., Philippot, P., Conservarea picturilor murale, Editura Meridiane, Bucureşti 1986
Mureșan, Theo, „Abordarea complexă și formativă a restaurării picturii murale”, în Caietele restaurării – Humor 2012, Editura ACS, București, 2012, pp. 14-23.
Nicolescu, Corina, „Conservarea și restaurarea operelor de artă în trecut”, în BMI, nr. 3, 1970, pp. 37-41.
Popa, Corina, „Probleme actuale ale restaurărilor picturii religioase medievale și moderne în România”, Caietele restaurării – Humor 2012, Editura ACS, București, 2012, pp.124-133.
Popa, Corina; Boldura, Oliviu; Drobotă, Maria-Magdalena; Dină, Anca, Arbore: istorie, artă, restaurare, Editura ACS, București, 2017
Sinigalia, Tereza, „Peintures du sanctuaire et de la nef de l‘Eglise de la Décollation de Saint Jean Baptiste du village d’Arbore“, în Anastasis. Research in Medieval Culture and Art, Iaşi, The University of Arts „G. Enescu“. The Research Center of Medieval Art „Vasile Drăguţ“, an III, mai 2016
Solomonea, Carmen-Cecilia, „Actul restaurării – atitudine și norme științifice”, în SCHOLA. ARS.
HISTORIA. In honorem Tereza Sinigalia, la 45 de ani de activitate științifică, Centrul de cercetare al artei medievale „Vasile Drăguț”, Editura Heruvim, Pătrăuți, 2014, pp. 33-43.
Imaginea de copertă:
Recuperarea picturii murale prin restaurare – imagine din timpul tratamentelor de prezentare estetică. Detaliu din pictura Bolniței Mănăstirii Brâncoveni, jud Olt, pronaos, timpan est.
*Surse foto: arhiva CERECS ART; arhiva Art Conservation Support.
*Informații extrase din atelierul I al proiectului „Relația dintre arhitectură și componentele artistice, la monumente”
