Abordarea unui monument în întregul său este un concept inițiat încă din faza de ctitorie, însă până la conștientizarea și aplicarea lui ca normă de conservare s-a înregistrat un parcurs sinuos, puternic influențat de modalitatea de raportare, de percepere și de posibilitățile materiale, științifice și tehnice caracteristice fiecărei etape istorice.
În prezent, dispunem de pârghiile necesare pentru o astfel de abordare, dar, de cele mai multe ori, printr-o neînțeleasă lipsă de comunicare între specialiștii implicați în restaurarea unui monument care deține și componente artistice, potențialul acestor pârghii nu este fructificat.
În teorie, se cunoaște faptul că restaurarea unui monument sau a unei case istorice presupune muncă în echipă. În practică, se întâmplă însă adesea ca echipele să nu funcționeze, profesional vorbind, în adevăratul sens al cuvântului. Deși fiecare parte își face bine treaba, se lucrează independent de intervențiile celorlalți membri. În aceste situații, lucrarea, în ansamblul său, are de suferit.
Dacă în trecut sistemul de finanțare acoperea în etape fie doar restaurarea arhitecturii, fie a componentelor artistice, astăzi, mai multe tipuri de proiecte de finanțare oferă posibilitatea restaurării unui monument fie în întregul său ansamblu, fie, atunci când bugetul este restrâns, executarea unor intervenții în regim de urgență. Stabilirea priorităților în oricare dintre situațiile de finanțare ne-am găsi se poate realiza doar după o cercetare amănunțită a monumentului și firesc ar fi ca ordinea acestor priorități să urmărească gradual vulnerabilitățile și aspectele care țin de punerea în siguranță a operei de artă.
Monumentul, într-o viziune unitară, cuprinde construcția arhitecturală, curtea și zidurile de incintă, precum și componente artistice (decorații în piatră, stuc, marmură, picturi murale, vitralii, icoane și obiecte de mobilier, candelabre ș.a.m.d.). Prin urmare, în procesul restaurării – fie că va cuprinde tot ansamblul, fie că se intervine în regim de urgență pentru a remedia o anume situație – vor fi implicați, pe lângă arhitecți, și specialiștii în domeniile de competențe solicitate de categoria din care fac parte componentele artistice prezente, aflați la rândul lor în relație directă cu istoricii de artă, biologii, chimiștii și alți cercetători științifici, după caz. Cu riscul de a ne repeta, este necesar să subliniem faptul că, în cazul restaurării clădirilor istorice care dețin componente artistice, orice intervenție asupra structurii arhitecturale trebuie asistată de către specialistul în componentele existente. Privind o clădire prin analogie cu omul (măsura tuturor lucrurilor), structura arhitecturală reprezintă osatura și masa care o îmbracă, îi conferă formă și stabilitate, în timp ce pictura murală este „epiderma” care vine și îmbracă zidurile. Se înțelege, prin urmare, că pictura este indestructibil legată de arhitectură, la fel cum sunt și tencuielile istorice ori decorațiile din piatră. Așadar, degradările apărute la nivelul structurii arhitecturale se vor propaga și vor afecta și decorația care o îmbracă. Aceasta va prelua în mod evident suprafețele lacunare, traseul fisurilor mai mult sau mai puțin profunde ale zidăriei, dislocările apărute ca urmare a mișcărilor tectonice ori a tasării inegale a terenului sau slăbirii structurii de rezistență.
Atât aspectele prezentate în rândurile de mai sus, cât și în paragrafele imediat următoare sunt prezentate din perspectiva unui restaurator de pictură murală; acest lucru nu presupune că ele sunt subiective, ci dimpotrivă, sunt observații pe care, teoretic, orice profesionist care activează în sfera salvării patrimoniului construit le înregistrează încă de la primul impact vizual cu monumentul.
Un zid afectat de umiditate – fie de infiltrație, fie de capilaritate, în tendința firească de a elimina apa prin evaporare – are ca suprafață de evaporare tocmai decorația murală. Pe lângă slăbirea rezistenței mecanice a materiei, apa provenită din sol sau pătrunsă prin acoperișurile degradate conține de cele mai multe ori săruri care sunt transportate din profunzime spre suprafața de evaporare, unde cristalizează sub formă de voaluri, cruste ori sub formă aciculară. Ciclurile repetate de umezire-uscare produc dizolvarea sărurilor solubile – migrarea lor în straturile de tencuială și recristalizarea pe suprafața decorației murale (eflorescențe) ori în porii materiei (criptoeflorescențe) care, fiind mai slabi decât cristalul de sare, cedează și astfel rezultă inițial lacune de mici dimensiuni, friabilizarea materiei și mai apoi formațiunile microcarspice și lacune profunde ori extinse. Intervențiile de reparații realizate în trecut în mare parte cu ciment aduc în operă o bogată sursă de săruri care, în condiții de umiditate, afectează materia originară conform mecanismului amintit.
Atunci când umiditatea persistă, are loc o alterare optică a suprafeței, iar unii pigmenți, cum sunt cei pe bază de cupru (albastru azurit și verde malahit), se transformă cromatic ireversibil. Totodată are loc o sărăcire a liantului, ceea ce conduce invariabil atât la apariția decoeziunii materiei operei de artă, cât și la slăbirea coeziunii dintre straturile constituente ale materiei operei de artă. Mai mult, prezența umidității oferă condiții prielnice dezvoltării formațiunilor biologice.
Cunoașterea materiei operei de artă și a modului în care ea a fost pusă în operă este primordială în procesul de conservare și restaurare. De asemenea, aflarea cauzelor care au contribuit la degradare și înțelegerea mecanismelor prin care aceasta acționează distructiv asupra operei de artă sunt esențiale în stabilirea modalităților de acțiune pentru eliminarea cauzelor în primul rând și mai apoi în stabilirea metodologiei de restaurare.
Or principala cauză, cel puțin în ceea ce privește clădirile istorice, este umiditatea, oricare ar fi sursa ei de proveniență. Pentru eliminarea ei, este nevoie fie să se asigure etanșeitatea acoperișului, fie să se execute lucrări care să elimine apa de la baza zidurilor (drenaje, izolații), eventual aplicarea barierelor de ascensiune capilară în ziduri. În acest caz, restauratorul de componente artistice va putea acționa doar după ce măsurile de eradicare a umidității au fost aplicate de către arhitect. Nu numai decorația murală (pictură în frescă, tempera, ulei ori mozaic sau decorații în piatră sau stuc) este afectată în acest caz, ci și pavimentele, iconostasele (fie ele din zid sau din lemn), obiectele de mobilier și alte obiecte aflate în interiorul clădirii.
În aceeași ordine de idei, consolidarea structurii arhitecturale – după cum este și firesc – este realizată ca urmare a colaborării dintre arhitect și structurist, însă, în cazul în care sunt prezente componente artistice, se impune încă din faza de cercetare recunoașterea tuturor componentelor prezente și implicarea restauratorilor pentru fiecare specializare în parte. După implicarea în etapa de cercetare preliminară, prezența restauratorilor la monument este necesară atât înainte de începerea intervențiilor la nivelul arhitecturii pentru a aplica măsuri de protejare și asigurare a componentelor artistice, cât și în timpul desfășurării acestor intervenții pentru a supraveghea, consilia și interveni în timp util în cazul apariției unor situații neprevăzute.
Un proiect de conectare a specialiștilor
Cum facem ca arhitectul (șef de proiect) să înțeleagă mai bine aspecte ce țin de componentele artistice? De ce este importantă cercetarea înainte de proiect și în diferite etape ale execuției? De ce e important ca restauratorul să intervină asupra componentelor artistice raportându-se la întregul ansamblu arhitectural? Cum să citească istoricul de artă detaliile monumentului transpuse în tehnici de execuție ori în diverse etape de intervenții? Cum deslușim relația dintre arhitectură și componente artistice pentru ca monumentele să aibă de câștigat?
La aceste întrebări răspunsul poate fi găsit atât prin experiența proprie, cât și prin informare continuă, prin schimbul de experiență între colegi.
Comunicarea între specialiștii implicați în conservare-restaurare este condiția de bază pentru a percepe opera de artă (monumentul istoric, clădirea cu valoare de patrimoniu) ca un întreg și a acționa în cadrul procesului de restaurare conform acestei percepții.
Anul acesta, Asociația Art Conservation Support (ACS) a inițiat și desfășurat un proiect susținut de specialiști pentru specialiști în diferite domenii de activitate (arhitecți, urbaniști, istorici de artă și restauratori de componente artistice), tocmai pentru a face mai mulți pași spre comunicare și a lărgi aria de relaționare între oamenii preocupați de soarta patrimoniului național. M-am bucurat să fiu parte din proiect o dată ca lector și mai apoi ca participant activ. Pentru calitatea de lector, m-a recomandat experiența acumulată timp de 23 de ani pe șantierele de restaurare de pictură murală, iar preocuparea pentru soarta monumentelor istorice m-a determinat să răspund pozitiv acum mulți ani cererii de adeziune ca membru fondator al Asociației Art Conservation Support. Legat de acest proiect, trebuie să mărturisesc că interacțiunea cu oamenii dedicați profesiunilor care ne adună în jurul monumentelor a fost deosebit de instructivă și dătătoare de speranță că se poate și există loc de mai bine.
În cadrul proiectului „Relația dintre arhitectură și componentele artistice, la monumente”, au fost incluse prezentări referitoare la structura arhitecturală și decorațiile murale – materiale, particularități tehnice și degradările specifice, urmate de întrebări și răspunsuri punctuale, extinse mai apoi prin vizite de informare și documentare la șantiere de restaurare aflate în curs sau finalizate. În cadrul deplasărilor in situ, specialiștii implicați direct în procesul restaurării clădirilor vizitate au împărtășit grupului aspecte generale și particulare referitoare la problemele întâmpinate, soluțiile abordate și bineînțeles rezultatele vizibile obținute.
Cum nicio intervenție practică nu este posibilă fără parcurgerea inițială a unei cercetări minuțioase în urma căreia se elaborează o documentație pe baza căreia se obține un aviz, este de la sine înțeles că această colaborare între specialiștii ce vor fi implicați în proiect trebuie să înceapă încă din faza de cercetare. Totodată, o deosebită importanță o are stabilirea valorii corecte a investiției încă din faza de proiect. Un deviz bine întocmit va contribui enorm la bunul mers al lucrurilor și prin urmare și la o bună colaborare între executanții proiectului de restaurare.
Odată încheiat proiectul de restaurare, beneficiarul ar trebui să primească și să respecte recomandările de întreținere și clădirea cu ale sale componente artistice să beneficieze de monitorizare permanentă. Recomandările de întreținere trebuie făcute clar și aplicat la monumentul în cauză, nu principii generale care mai apoi nu se știu cum ar putea fi implementate. Astfel, se asigură întreținerea în parametrii optimi a obiectivului restaurat și se permite detectarea în timp util a oricărei modificări apărute în starea lui de conservare.
Când vine vorba despre managementul clădirilor istorice, automat ne gândim că acesta este în atribuțiile instituțiilor statului care se ocupă de cultură și patrimoniu. Nimic mai adevărat, doar că ele pot fi ajutate de către diferite organizații și forme juridice care au în vedere protejarea patrimoniului construit. Un exemplu elocvent în acest sens este managementul Bisericii Negre din Brașov, în spatele căruia sunt oameni care gândesc practic, pragmatic și își fac planuri pe termen lung. Deschiși spre comunicare, au acceptat invitația ACS de a le vorbi participanților la proiectul „Relația dintre arhitectură și componentele artistice la monumente” despre conceptul lor în ceea ce privește managementul clădirilor. Ne-a convins domnul Richard Sterner, care ne-a întâmpinat cu profesionalism și căldură, că se poate și există loc pentru optimizarea sistemului de gestionare a fondului construit. Dacă la început poate ne-a surprins că planul de restaurare a Bisericii Negre se întinde pentru o perioadă de 20 de ani, într-un final am înțeles beneficiile acestui demers derulat pe îndelete în care sunt implicați specialiști consacrați și dedicați. De ce nu se putea realiza mai repede, cu fonduri europene? Răspunsul managerului: „Ar fi fost un dezastru”. Și nimeni nu a mai zis nimic; cred că știm cu toții de ce. Este îndeajuns să ne amintim că în general proiectele europene au termene scurte, că se lucrează sub presiune, că în aceste condiții intervențiile la arhitectură se fac concomitent cu restaurarea componentelor artistice, că necesarul de lucrători ceruți obligă uneori echipele implicate să țină cont și de cantitate în detrimentul calității profesionale și încă multe situații de acest tip.
A nu se înțelege de aici că suntem împotriva restaurărilor cu fonduri europene. Aceste fonduri ne-au oferit și încă ne ajută să creștem numărul obiectivelor restaurate din Lista Monumentelor Istorice. Problema care intervine este că timpul alocat unui proiect trebuie să aibă în vedere complexitatea și dimensiunile monumentului și mai apoi trebuie prevăzut ce facem cu aceste monumente după ce au fost restaurate. După finalizarea restaurării, ar fi necesar și firesc să se prevadă fonduri pentru conservarea lor. Monitorizarea parametrilor de microclimat ar trebui să continue și după intervenția de restaurare, iar supravegherea stării de conservare să fie permanentă.
Ajungem astfel la o altă problemă spinoasă: există prea puțini specialiști în raport cu nevoile patrimoniului construit. Pentru cine nu este convins de acest lucru, poate consulta Registrul specialiștilor în domeniul protejării monumentelor istorice și Registrul experților și verificatorilor tehnici în domeniul protejării monumentelor istorice atestați de către Ministerul Culturii.
Dacă facem o statistică, vom observa că cei mai mulți dintre ei sunt arhitecți, urmați de ingineri, restauratori, arheologi, câțiva istorici de artă și foarte puțini sunt cei care susțin partea de cercetare a restaurării prin investigații științifice (biologi, biochimiști, chimiști, fizicieni, geologi). Cum fiecare domeniu de atestare comportă competențe notate de la „A” la „G”, care desemnează capacitatea de elaborare studii, investigaţii, executare lucrări, elaborare proiecte, dirigentare lucrări ș.am.d., cercul se restrânge și mai mult. Astfel, colaborarea dintre specialiști devine imperios necesară pentru înțelegerea monumentului istoric în toată complexitatea sa, condiție esențială în elaborarea proiectelor de restaurare și cu atât mai mult în aplicarea lor practică.
Necesar, pluridisciplinar, surprinzator, eficient, util, educativ, binevenit, prietenos, introductiv, pasionant, profesionalism, divers, excelent, monumente respectate, interacțiune pozitivă – acestea sunt câteva dintre cele mai folosite cuvinte cheie primite ca feedback de la participanții la modulul de ateliere online din martie-iunie 2023, pentru proiectul „Relația dintre arhitectură și componentele artistice, la monumente”.
Ne dorim să contribuim la creștea nivelul de specializare al participanților în intervențiile de restaurare asupra monumentelor și clădirilor istorice. Acest lucru se face pe de o parte prin noțiunile transmise și schimbul de experiență – mai multă cazuistică –, dar și prin comunicarea dintre diferitele tipuri de specialiști care lucrează la monumente: arhitecți, istorici de artă, restauratori de componente, structuriști, biologi, chimiști, ș.a. Prin cunoașterea specialiștilor între ei, dar mai ales prin cunoșterea efectelor pe care unele intervenții le pot avea asupra altor părți ale monumentului, se pot lua decizii mult mai potrivite, în favoarea monumentului respectiv; se creează adevăratele echipe interdisciplinare.
Proiectul completează cu informații multidisciplinare o formare adesea văzută dintr-o perspectivă unilaterală, puține fiind facultățile în care arhitecților li se vorbește despre componentele artistice, sau restauratorilor de componente despre ansamblul monumentului, și puține fiind șantierele în care există echipe mixte de specialiști ce pot să asigure interdisciplinaritate și o bună comunicare.
Relația dintre arhitectură și componentele artistice este importantă atât prin armonia dintre elemente, modul cum sunt puse în operă, dar și prin legătura materială stânsă dintre acestea, care face ca aspectele ce țin de conservare și intervenție să fie interdependente. Componentele artistice au un rol important în ceea ce privește aspectul monumentelor și le conferă acestora valoare, dar starea de conservare a componentelor artistice este influențată și de cea a structurii de zidărie și a elementelor de arhitectură sau de intervențiile care se realizează la nivelul acestora.
Proiectul continuă în 2024 cu două noi module online, de informare pentru tinerii specialiști practicieni și viitori specialiști (masteranzi): arhitecți, istorici de artă, structuriști, restauratori, ingineri constructori.
„Relația dintre arhitectură și componentele artistice, la monumente” este un proiect cultural susținut de Ordinul Arhitecților din România prin Timbrul de Arhitectură
Autori:
Maria-Magdalena Drobotă – Doctor în arte vizuale din 2017, expert restaurator pictură murală atestat de Ministerul Culturii, cu 22 de ani de experiență neîntreruptă în domeniul conservării-restaurării picturii murale.
Anca Dină – Specialist restaurator atestat de Ministerul Culturii, coordonator al proiectului cultural „Relația dintre arhitectură și pictura murală, la monumente” și al Asociației Art Conservation Support (ACS).
Caietele restaurării 2023, pp. 280-291