Evoluția zonelor centrale istorice

urbanist Ramona Ungureanu

* Aceste informații completează articolului Urbanismul istoric. Evoluția zonelor centrale istorice

În perioada modernă, problema unei atitudini deosebite față de centrele istorice ale orașelor, în sensul conservării lor, a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când dezvoltarea producției capitaliste, industrializarea, a pretins sistematizarea vechilor orașe și, deci erau puse în pericol valorile istorice pe care le includeau centrele vechilor orașe.

În același timp se modifică criteriul vechimii privitor la monumente istorice. Dacă în perioada revoluției franceze prin monumente istorice se înțelegeau numai vestigiile antichității, iar în secolul al XIX-lea noțiunea s-a extins și asupra clădirilor aparținând feudalismului, treptat, în rândul monumentelor istorice, au fost incluse și clădiri aparținând secolului al XIX-lea și chiar clădiri mai recente.

La noi, chiar la sfârșitul anului trecut (2023) ordinul de clasare a monumentelor istorice a schimbat ultimele 2 intervale de timp ale criteriului vechimii de la 1871-1920 la 1871-1945 pentru valoare medie și de la 1920-1960 la „începând cu anul 1946 și cu 50 de ani înaintea propunerii de clasare” la valoare mică; deci, putem acorda deja valoare pentru acest criteriu clădirilor din anii 1970.

Arh. Gheorghe Curinschi Verona scrie în cartea sa Centrele istorice ale orașelor, publicată în 1967, următoarele:

Dacă până de curând omenirea doritoare să păstreze martorii vechii sale culturi se preocupa pentru monumente istorice privite ca obiect cu caracter de unicat, ca entități izolate, astăzi în rândul monumentelor istorice este inclusă și ambianța unor edificii de mare valoare, sunt incluse întinse zone urbane și câteodată chiar orașe în întregul lor.”

Centrul istoric al unui oraș se definește prin următoarele elemente:

• o arie bogată în vestigii importante pentru istoria arhitecturii și urbanismului
• existența unor repere de natură urbanistică arhitecturală sau arheologică (ziduri, șanțuri, străzi, clădiri existente sau scoase la iveală de săpături). Aceste repere indică limitele orașului într-o anumită etapă a existenței sale (Giurescu, București)
• o structură funcțională, deservită de o compoziție planimetrică și volumetrică corespunzătoare, care prezintă un caracter specific prin faptul că s-a cristalizat în cadrul uneia sau mai multor formațiuni social-economice, în condițiile de teren proprii fiecărei așezări în parte (și aici avem diferențele clare între ce se întâmplă comparativ între localitățile din Transilvania și localitățile din Moldova și Țara Românească; ce înseamnă într-un caz noțiunea de piață și ce înseamnă în celălalt caz)

În general, fața centrelor istorice s-a schimbat din următoarele motive:

• Evenimente istorice sau dezastre naturale, la noi cel mai adesea cutremure sau incendii
• Creșterea populației urbane sub impulsul dezvoltării producției care a dus la o aglomerare excesivă a zonei centrale; astfel că în decursul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, s-a recurs la supraetajări, adăugiri de noi corpuri care au sporit suprafața construită la sol, au redus posibilitatea de pătrundere a luminii și a soarelui, de unde au rezultat condiții precare de confort și igienă;
• Nevoia de modernizare a orașului: canalizare, iluminat public, asanare, condiții de igienă, trafc modern; reglementări urbanistice impuse în acest sens care au sacrificat părți din orașe
• Schimbarea administrației din una străina în cea românească (cazul Dobrogei, schimbarea de la administrația otomană la cea românească în 1829, sau în Transilvania la 1918): sunt inserate catedrale ortodoxe, clădiri neoromânești din dorința de afirmare a noii ordini
• Arhitecții au transformat arhitectura veche adaptând-o nevoilor și gusturilor; în arhitectura de locuințe, intervențiile făcute țineau seama exclusiv de cerințele materiale și concepțiile estetice ale timpului. Uneori, aceste intervenții se limitau la o modernizare a fațadei. Astfel, fațadele clădirilor gotice sau ale clădirilor în stilul Renașterii din Transilvania au fost transformate în stil baroc, rococo sau empire. În alte cazuri intervențiile nu se limitau la aspecte decorative, ci modificau modul de funcționare al clădirilor, se recurgea la supraetajări, la schimbarea diviziunii spațiilor interioare, la refaceri de planșee, bolți, acoperișuri, la zidirea unor goluri și deschiderea altora noi.
• Schimbarea regimului politic și a ordinii sociale; în perioada socialistă centrele istorice sunt contaminate cu blocuri de locuințe, hoteluri ieșite din scara și stilul obiectelor de arhitectură existente; se constată că centrul civic din cadrul nucleului istoric nu mai este satisfăcător la nivel spațial și este creat unul nou, de sine stătător; asta a dus în unele cazuri la decăderea / părăsirea centrului istoric prin neutilizare.

Studiu de caz: Piața Regele Ferdinand I – Mediaș

Cazul special al piețelor medievale transilvănene transformate în parcuri în perioada socialistă.

Piețe medievale transilvănene

Studiu istoric de fundamentare a intervențiilor de amenajare – Recăpătarea identității locului

Mediaș, Piața Regele Ferdinand I, piața – parc

Zona de intervenție este formată din Piața Regele Ferdinand I – Piața Mare din Mediaș și străzile convergente: str. I.G. Duca, str. Nicolae Iorga, str. St. L. Roth și str. Petofi Șandor.

Pentru înțelegerea sitului au fost studiate:

• Ansamblul fortificațiilor cetății Mediaș și evoluția orașului intramuros în care ne situăm
• Ansamblul Bisericii Evanghelice fortificate și a castelului de la Mediaș, care împreună cu frontul nordic al Pieței formează imaginea emblematică a sitului
• Etapele evolutive ale pieței pentru evidențierea imaginilor reprezentative, ale reperelor istorice și stabilirea caracterului funcțional al teritoriului de studiu
• Analiza evolutivă și de existent ale tramei stradale, parcelarului și fondului construit

Evoluția fortificațiilor, Mediaș

Au rezultat următoarele concluzii:

• Evoluția funcțională a pieței se desfășoară în etape:

i) sec. XIII – XVI – rol strategic, de apărare – prin prezența Castelului și a modului de configurare a fronturilor străzilor convergente în sistem rezalitar (prin îngustare spre spațiul pieței; prin prezența unor mici turnuri de apărare la anumite locuințe);

ii) sec. XVI – XIX (Piața Mare) – rol comercial și de tranzit: târg anual, hala comercială; circulații pietonale și a vehiculelor, mai ales pe direcția dintre str. St. L. Roth și Piața Mică (piata. G. Enescu);

iii) Perioada interbelică (Piața Regele Ferdinand I) – rol de reprezentare: amplasarea centrală a statuii lui Axente Sever și stabilirea unor circulații carosabile perimetrale;

iv) După 1950 (Piața Republicii, Piața Regele Ferdinand I) – spațiu verde – parc și circulații pietonale și carosabile. Proiectul este realizat de grădinarul orașului Dumitru Călburean, rezultând o amenajare aproape identică cu cea realizată în Piața Mare din Sibiu. Dispare caracterul de piață medievală.

• Zona de studiu este marcată de o serie de repere
• Fortificațiile medievale: Castelul și elemente ale fortificațiilor (în zona de studiu: Turnul Forkesh – str. N. Iorga și Turnul Fierarilor – str. I.G. Duca) care împărțeau așezarea în orașul intramuros și extramuros
• Fosta hală comercială, construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1660 sau 1699) și desființată în perioada 1865-1880 în partea de nord-est a Pieței Mari
• Fântâni  / cișmele publice care reprezentau singura sursă de apă a locuitorilor până la introducerea sistemului public de alimentare cu apă – erau amplasate mai multe în suprafața pieței și una pe str. Nicolae Iorga
• Canalul Morii cu podețele sale de circulație: traseul inițial, traseul canalizat: str. Petöfi Sandor, str. St. L. Roth, str. I.G. Duca
• Statuia lui Axente Sever și amenajarea aferentă din centrul Pieței Regele Ferdinand
• Rezaliturile (astăzi dispărute, cu rol strategic) din Piața Ferdinand la numerele 27, 28, 1
• Moara mică, amplasată pe canal, pe str. I. G. Duca
• În stabilirea condiționărilor de intervenție un rol esențial l-a avut studiul de vizibilitate realizat atât pentru spațiul pieței, cât și pentru traseul străzilor. A fost utilizată metoda inginerului Cincinat Sfințescu privind modul de percepere a unei opere de artă, a unui peisaj sau obiect în context urban. Au fost, astfel, determinate zonele optime de percepere în plan vertical și orizontal ale fronturilor pieței și ale Castelului.

Piața Regele Ferdinand I, Mediaș – sf. sec. al XIX-lea

Suprapus analizei istorice și a situației existente, pentru stabilirea modului de intervenție au fost luate în considerare 3 caracteristici ale unui spațiu contemporan de tip piață: adaptarea, lectura și simbolistica.

Adaptarea se referă la capacitatea spațiului de a combina funcționarea permanentă care este adresată cu precădere locuitorilor cu transformări / layere sezoniere care se adresează și turiștilor.

Funcționarea permanentă presupune spații de socializare, zone de umbrire, terase, mobilier inovator și confortabil. Transformările sezoniere se referă la posibilitatea utilizării spațiului pentru evenimente: târgul de Crăciun, concerte, festivaluri gastronomice. Transformarea în zona turistică „0” prin impact arhitectural, evenimente culturale și „puncte de selfie”.

Lectura se referă la punerea în valoare a imaginilor emblematice: lecturarea fronturilor istorice, cu prioritate a frontului nordic și a Castelului; utilizarea perspectivelor și a vederilor memorabile în amenajarea urbană

Simbolistica se referă la recuperarea identității locului, aceea de Piață publică prin marcarea ierarhizată a reperelor istorice identitare: hala, canalul, fântânile, activitățile istorice.

Au rezultat 6 obiective generale:

1. Redefinirea identității pieței Regele Ferdinand I ca spațiu urban simbol, de reprezentare a orașului Mediaș, cu rol politic, social, religios şi economic.
2. Revitalizarea funcțională a pieței ca spațiu cultural și social adaptat necesităților vieții comunității medieșene
3. Recuperarea imaginii emblematice a Pieței Regele Ferdinand I și reintegrarea acesteia în lectura spațiului urban actual.
4. Integrarea reperelor istorice în memoria urbană a spațiului public actual.
5. Amenajare contemporană: revitalizare a elementelor de cadru natural și utilizarea unor soluții bazate pe natură pentru amenajarea unui spațiu public reprezentativ
6. Considerarea problemelor de mediu: creșterea rezilienței urbane la schimbări climatice.

Posibilități de amenajare a Pieței regele Ferdinand I, Mediaș

* Sursa foto: extrase din proiectele UHM Research & Planning (Alina Marinescu, Ramona Ungureanu)

* Informații extrase din atelierul 6 – Restaurarea centrelor istorice, susținut de urbanist Ramona Ungureanu, specialist atestat de Ministerul Culturii în domeniul „urbanism istoric”, UHM RESEARCH & PLANNING, în cadrul modulului de ateliere online Relația dintre arhitectură și componentele artistice, la monumente – Modulului II/2024. Proiect inițiat de Art Conservation Support și susținut de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul de arhitectură.