Tema Principală
Extrageri și repictări
ISSN
2285-8598

 

Extragerile și repictările sunt două intervenții majore despre care ar trebui să se vorbească doar în situații extreme; două intervenții la care se apelează însă mult prea des și de cele mai multe ori total nedocumentat, falsificând și mutilând originalul.

Motivele pentru care se extrag fragmente de pictură pot fi legate de rațiuni bine întemeiate, când un monument nu mai poate fi salvat sau când nu există altă cale de consolidare a structurii de zidărie.

Problema repictării este poate și mai gravă prin frecvența mare cu care este întâlnită la monumente sau pe componente ale patrimoniului mobil. Aplicarea unei repictări este pentru comanditar/beneficiar un motiv de încântare, de înnoire a operei vechi a cărei valoare adesea nu este înțeleasă. Pentru restaurator suprafețele cu repictări mai vechi pe care trebuie să intervină sunt adevărate pietre de încercare; metodologia de decapare dar mai ales întregul proces de identificare a stării de conservare a originalului, și posibilitatea revenirii la forma inițială, implicând numeroase teste și analize de laborator, dar și discuții în comisii de specialitate.

 

Răsfoiește primele pagini

 

 

Extragerile și repictările sunt două intervenții majore despre care ar trebui să se vorbească doar în situații extreme; două intervenții la care se apelează însă mult prea des și de cele mai multe ori total nedocumentat, falsificând și mutilând originalul.

Motivele pentru care se extrag fragmente de pictură pot fi legate de rațiuni bine întemeiate, când un monument nu mai poate fi salvat sau când nu există altă cale de consolidare a structurii de zidărie. Cazurile ”fericite” când ce s-a extras se replantează la locul original sunt foarte rare, iar fragmentele suportă între timp transformări ireversibile. Cel mai adesea însă, odată cu extragerea, se semnează ”condamnarea” la dispariție a acelor suprafețe de pictură ce ajung, din lipsă de finanțare, în depozite improprii – la biserica Mănăstirii Snagov fragmentele extrase sunt depozitate în turnul clopotniță, la Biserica din Bordești, după insistente și îndelungi eforturi de conservare din partea  restautorilor, fragmentele sunt în continuare depozitate pe suportul de extragere. Timpul lung scurs între extragere și eventuala replantare face ca, prin procesul de strappare stratul de culoare să fie transferat de pe suprafața fragmentului pe cea a facing-ului.

Destul de rar auzim și despre exemple de fragmente care, deși scoase din contextul și spațiul pentru care au fost create, au fost totuși transpuse pe un suport și expuse în spații care să le asigure în continuare trecerea prin timp. În aceste situații este foarte important cum s-a realizat transpunerea atât din punct de vedere tehnic cât și estetic. În prezentul număr vă recomandăm articolele Templul Coral Evreiesc – București. Intervenții de conservare-restaurare realizate pe fragmente de pictură murală extrase și transpuse pe un nou suport, autori Gabriela Olteanu, dr. Iulian Olteanu, Mioara Samoilă (218-231) și Un nou concept de transpunere a fragmentului de pictură murală extras de la Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, autori drd. Georgiana Zahariea și dr. Oliviu Boldura (pp. 208-217).

Problema repictării este poate și mai gravă prin frecvența mare cu care este întâlnită la monumente sau pe componente ale patrimoniului mobil. Aplicarea unei repictări este pentru comanditar/beneficiar un motiv de încântare, de înnoire a operei vechi a cărei valoare adesea nu este înțeleasă. Pentru restaurator suprafețele cu repictări mai vechi pe care trebuie să intervină sunt adevărate pietre de încercare; metodologia de decapare dar mai ales întregul proces de identificare a stării de conservare a originalului, și posibilitatea revenirii la forma inițială, implicând numeroase teste și analize de laborator (Ușa pictată din pridvorul bisericii Mănăstirii Voroneț. Cercetare preliminară realizată în vederea identificării tipurilor de repictări), autori Rodica Pavel, Daniela-Cristina Ilie, Andreea Michescu, Olimpia-Hinamatsuri Barbu, Migdonia Georgescu, Mihai Lupu, Ioan Darida, Dana Luminița Postolache - pp. 104-121), dar și discuții în cadrul comisiilor de specialitate.

Dincolo de problematica repictărilor și conceptul derestaurării aplicat unor suprafețe cu intervenții în timp, drumurile prin țară ne aduc adesea în fața unor monumente mutilate de intervenții recente. ”Confuzia” unor ”restauratori” între prezentare estetică și repictare duce la transformarea uneori totală a imaginii transmise în timp și pierderea valorii istorice și estetice a originalului. Pentru înțelegerea corectă a noțiunii de autentic vă recomandăm articolul Pierderea autenticității monumentelor istorice: o maladie actuală (pp. 10-27), autor prof. dr. Dan Mohanu.

Intervențiile noastre sunt și ele etape istorice cum bine precizează dr. Maria Dumbrăvician – Tismana, o pagină din istoria restaurării în România și dr. Ioan Darida – O incursiune în ”timpii Goliei”. Mihály Ferenc, în articolul Repictări pe mobilierul de lemn din biserici transilvănene (pp. 28-46)a surprins în acest sens foarte bine responsabilitatea fiecăruia dintre noi, cei implicați direct în lucru pe materia operei de patrimoniu: Restauratorul „din toate timpurile” se consideră a fi veritabilul specialist, care deţine cele mai moderne mijloace pentru efectuarea unei intervenţii impecabile, desăvârşite. În succesiunea istorică a secolelor de existenţă a unei opere de artă, intervenţia noastră se intercalează ca o scurtă oprire, care va fi criticată ulterior la fel cum criticăm şi noi intervenţiile premergătoare.

Încercăm așadar, prin acest număr al ”Caietelor restaurării” să aducem în fața cititorilor informații legate de aceste două aspecte prin studii de caz, metodologii de intervenție, metode de investigații, aspecte teoretice și practice, semnale de alarmă, discuții și soluții.

În dorința de a ne apropia de cerințele moderne ale publicațiilor internaționale, de anul acesta Caietele restaurării conțin și scurte abstracte în limba engleză

Numărul este structurat pe două categorii principale:

cercetare – aspecte teoretice, SOS asupra modului cum se execută unele intervenții, analiza stării de conservare, observații ce sintetizează informații dintr-o experiență vastă;

intervenții – realizate pe monumente sau opere de patrimoniu mobil.

Și pentru că anul acesta se împlinesc 40 de ani de activitate muzeală aducem în fața cititorilor un articol complex Sistemul de conservare-restaurare a patrimoniului cultural din România – realizări, strategii, opțiuni – la patru decenii de la constituirea sa (pp. 266-291) care face o trecere în revistă a evoluției sistemului muzeal, cu bune și rele – autor Ioan Opriș. Cei implicați în sistem cunosc foarte bine dificultățile cu care se confruntă domeniul. La moment aniversar poate că este însă bine să ne păstrăm optimismul.

Plecarea dintre noi a unui Mare Om, domnul Ioan Istudor, ne produce o mare tristețe. Am încercat ca în memoria sa, prin vocea colegilor ce au răspuns la apelul nostru, să îi aducem un omagiu (pp. 152-159). Întâmplător, pentru anul acesta pregătisem spre publicare un interviu luat de Maria Magdalena Drobotă domnului Ioan Istudor. Ne bucurăm că avem ocazia ca în rândurile articolului Prima extragere strappo a picturilor murale în România (pp. 152-159) să ”ascultăm” cuvintele pline de echilibru ale profesorului nostru.

Între articolele primite la redacție a venit și un SOS. Deși multe dintre materialele prezentate în Caiete conțin mesaje de atenționare și trag semnale de alarmă, o rubrica dedicată nu am deschis încă. Cazurile sunt atât de multe încât chiar și o publicație de sine stătătoare pentru astfel de exemple nu ar reuși să cuprindă între paginile sale toate materialele.

De această dată ne-a rămas însă în gând semnalul de alarmă tras de colega noastră Mihaela Stoica - absolventă a secției de Istoria și Teoria Artei din cadrul Universității Naționale de Arte din București. Ca localnică în Buftea, a avut posibilitatea să observe mai multe etape de transformare și pierdere a autenticității bisericii Adormirea Maicii Domnului, ctitorie a lui Barbu Stirbey din 1850 (Reședințele Știrbey din București și Buftea. Arhitectura și decorația interioară, autor Oana Marinache, Editura ACS, 2013).

Noile tendințe de ”modernizare” și ”înfrumusețare” au făcut ca în ultimii ani podeaua de lemn a bisericii să fie înlocuită cu una de marmură?, ori ferestrele vechi să fie înlăturate în favoarea celor de tip Termopan. În prezent se pare că o nouăîncercare” vine să schimbe în mod radical interiorul bisericii. Este vorba despre înlocuirea iconostasului original, în stil neogotic cu unul nou.

Știm că multe monumente, în special cele de secol XIX, suferă transformări majore. Faptul că sunt și alte exemple nu trebuie să ne facă însa mai puțin sensibili la aceste acte iar indiferența pentru patrimoniul mai recent ne va face în timp vinovați de crearea unui vid de opere valoroase din această perioadă.

Ce este de făcut?

Așadar, suntem în fața unui număr consistent și complex. Frecvența mare a cazurilor legate de tematica propusă a făcut să nu putem include în acest număr toate articolele primite, dar nici să putem acoperi întreaga paletă de aspecte. Din acest motiv în numerele următoare vom mai prezenta materiale pe această temă.

 

Anca Dină, redactor șef