Autor Ioan Darida
A devenit un loc comun faptul că cele mai multe proiecte de intervenție asupra unor edificii – monumentul istoric poartă titulatura reabilitare–restaurare, ca și cum legate, acestea ar trebui să definească un demers liniar, compatibil și unitar în concepție și execuție. Analiza celor două concepte, cel puțin pentru început, merită o aplecare asupra sensului lor. Fără idei preconcepute, vom revizita câteva caracteristici definitorii ale acestor două demersuri.
O trecere în revistă a definiției reabilitării relevă o constantă a demersului: îmbunătățirea performanțelor existentului construit, în scopul prelungirii duratei de exploatare. Recunoașterea performanțelor unui obiect de patrimoniu construit anulează textul unei alte definiții, care precizează sensul reabilitării, ca fiind „repunerea în drepturi, refacerea prestigiului și rezultatul ei”.[1] Cel puțin în relație cu edificiul ale cărui performanțe l-au clasificat ca fiind de patrimoniu, formularea de mai sus devine caducă. Un sens mai exact al definirii reabilitării ar fi: utilizarea eficientă a surselor existente, prin aducerea „la zi” a funcționalității edificiului, incluzând aici orice fel de lucrări de intervenții necesare, pentru conferirea siguranței în exploatare, cu întregul șir de exigențe de utilizare actuale. Dat fiind faptul că, pe lângă performanțe, monumentul are și limitele lui, rămâne întrebarea: pot fi admise fără rezerve sau limite „orice fel de lucrări de intervenție necesare”?
În practică s-a dovedit că îndeplinirea acestor deziderate ne îndepărtează de sensul real, specific pe care îl are restaurarea operei de artă. În una dintre cele mai concise definiții, restaurarea este intervenția asupra structurii, fără a modifica aspectul obiectului aflat în cauză. Un asemenea demers este guvernat de câteva principii fundamentale, imuabile. Cesare Brandi afirmă că „restaurarea include orice intervenție menită să repună în eficiența sa un produs al activității umane”, lărgind astfel aria obiectului muncii restauratorului. Multitudinea produselor activității umane în domeniul creației obligă la o delimitare clară între operele de artă cu autor unic și obiectele construite recunoscute în timp, ca monumente istorice, unde între autorul proiectului – arhitectul – și conștiința receptoare se interpune, cu efortul său de edificare, constructorul, cu un aport consistent în rezultatul procesului creator. În multiple cazuri, edificarea în sine se va prelungi pe lungi perioade, decenii, chiar secole. Un exemplu semnificativ în acest sens este Domul Romano-Catolic din Timișoara, la a cărui restaurare care s-a încheiat recent am avut un aport major. Piatra de temelie a fost pusă în 1732, sanctuarul este terminat în 1754, când se oficiază prima slujbă religioasă. Lucrările în restul edificiului, se vor termina abia în 1774. În același sens, vom remarca lungile etape de edificare ale multora dintre catedralele gotice. Însuși timpul „zero” pe care Cesare Brandi îl numește „durata extrinsecării” e pus sub semnul întrebării. Dacă pentru o operă cu autor unic acest moment este bine definit în timp, pentru un edificiu – monument istoric – limitele „duratei extrinsecării” sunt incerte. Nu mai puțin important va fi aportul constructorului în numeroasele reparații din timpul istoric în care de multe ori constatăm că s-au efectuat intervenții necorespunzătoare, dacă nu chiar mutilatoare; monumentele au suferit transformări care le-au sluțit, modificări care au evacuat autenticul.
Analiza interdisciplinară desfășurată în prezentul conștiinței receptoare (acel al treilea timp al operei de artă) va decela între straturile istorice și distrugerile neselective, identificând „performanțele și limitele”, modul cum au fost acestea ignorate sau evaluate. Pentru restaurator se clarifică acum tema proiectului, iar pe parcursul cercetării se precizează numeroasele particularități ale obiectului analizat.
Prin comparație, reabilitarea are deja un conținut operativ stabilit: aducerea structurii de rezistență între parametrii legal stabiliți, asanarea, o eventuală eliminare a unor adăugiri efectuate în timp, dar și inserarea unor structuri betonate (diafragme, plăci, stâlpi etc.), împânzirea ansamblului cu o complicată rețea de toate tipurile (fără de care aducerea „la zi” nu poate fi concepută) și inevitabila conservare-restaurare a componentelor artistice care trebuie să-și facă locul între intervențiile de mai sus, mai mult sau mai puțin agresive. Proiectul poate înainta până la soluții radicale, cum ar fi conversia (o preschimbare a funcției arhitecturale) și/sau reconversia (o adaptare la noi condiții de folosire). În toate aceste cazuri, de cele mai multe ori, apare „estetizarea”, dorința de a „îndrepta”, fără a conștientiza pierderea expresivității prin „corectură”. În aceste condiții, reabilitarea nu reușește să corecteze coerent decalajul dintre „performanțele” reduse de uzura fizică și exigențele actuale de utilizare. Multe intervenții sunt transformative și prea puține sunt conservative. Cauza principală rezidă în inversiunea dintre valori, cea de utilizare devenind preponderentă față de valoarea culturală care ar trebui să primeze.
Actualele analize ale mai vechilor reparații–reabilitări scot în evidență utilizarea aleatorie a unor tehnici de intervenție a unor materiale care, necorespunzătoare fiind, au dus la deficiențe majore în chiar utilizarea edificiului, iar adesea au alterat grav autenticitatea resursei de patrimoniu. În restaurare, efortul central este restabilirea continuității formale, prin punerea în valoare a „performanțelor” edificiului, fără a forța „limitele” acestuia, în numele „aducerii la zi”. Într-o analiză multicriterială se vor clarifica astfel coordonatele unui proiect ce va avea ca obiectiv primordial păstrarea autenticității existentului construit, cu toate calitățile sale intrinseci. Pe baza unui astfel de proiect s-ar derula o intervenție, în fapt doar un nou capitol în existența edificiului, dar primul în care restauratorul, transformat într-un fel de agent al memoriei, își găsește locul pe axa timpului și a spațiului.
* Informații extrase din atelierul 9 al proiectului „Relația dintre arhitectură și componentele artistice, la monumente”
[1] Dicționarul explicativ al limbii române
